luni, 27 februarie 2017

#3 - Torres del Paine: pădurea


Şi azi pornim printre primii din camping. La puţin timp de la plecare, putem vedea de undeva de sus gheţarul Dickson şi lacul cu acelaşi nume. Intrăm apoi în pădure şi dintr-o dată mă simt ca acasă. Mirosul, foşnetul frunzelor,  susurul râului care se aude undeva în depărtare, toate îmi sunt familiare. În plus, nu sunt ţânţari, vânt sau soare puternic.

Înainte să venim aici am citit pe blogurile altora că vremea ar fi foarte schimbătoare. Nu că nu i-am crezut, dar e altfel când experimentezi pe pielea ta. Deşi suntem abia în a treia zi, nu doar o dată m-am regăsit bătută de ploaie, soare şi vânt, toate în acelaşi timp. Şi asta m-a făcut să apreciez mai mult momentele calme, ca cele de acum.

Timpul zboară şi înainte să ne dăm seama ajungem la panoul care semnalează ultimii 2km. Ce se schimbă  în partea finală este ... totul! Lăsăm pădurea şi ieşim într-o zona cu grohotiş, unde vântul este din nou stăpân. În acelaşi timp, drept răsplată parcă apar în faţa noastră gheţarul si lacul Perros. Este prima oară când văd un gheţar atât de mare, de atât de aproape. Nu-mi vine să cred cât de imens este. În acelaşi timp, imobilitatea îl face parcă şi mai impunător.

După, de parcă nu ar fi fost suficient cât am văzut azi, zărim în depărtare o căprioară. Îmi imaginez că suntem primii care ajungem azi pe aici şi nu a avut timp să se facă nevăzută. Surprinzător însă, pe măsură ce ne apropiem de ea nu se sperie de noi şi o putem studia în voie. Pare a fi un mascul, pentru că are coarne şi este destul de micuţ ca statură.

[Deşi atunci nu ştiam, căprioara aparţine unei specii numită huemul şi este specifică Anzilor.]

După ce terminăm şedinţa foto, ne pornim fără să ştim cât mai avem exact. Mă bucur când ajungem în camping la scurt timp după ce intrăm iar în pădure. Noaptea trecută vântul a fost extrem de puternic şi m-a făcut să îmi pun din nou problema că nu va rezista cortul. Vântul cobora de undeva de pe munte cu un zgomot care îi prevestea puterea şi creştea pe măsură ce se apropia de noi. M-am trezit periodic din cauza lui. Acum mă bucur că cel puţin azi nu vom avea problema asta pentru că suntem la adăpost.

Mâine va fi cea mai grea zi. Vom trece prin pasul John Gardner. Traseul este estimat la 11 ore şi probabil că atât va dura pentru că până acum am fost extrem de aproape de estimări. Ştiu însă că şi peisajele vor fi pe măsură, aşa că aştept cu teamă şi nerăbdare în acelaşi timp.











Rezumatul zilei: 
distanţă:12 km
durată: 4h30min
D+: 460m

Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2. 

joi, 16 februarie 2017

#2 - Torres del Paine: delta de Patagonia


Seara şi dimineaţa vântul se opreşte şi atunci se face linişte. Prima oară am observat aseară, când m-am trezit şi nu ştiam ce lipseşte. A trebuit să treacă ceva timp până mi-am dat seama: puteam să îmi aud gândurile. Iar de dimineaţă a fost la fel.

luni, 13 februarie 2017

#1 - Torres del Paine: vântul


În Torres del Paine sunt două trasee importante: aşa-numitul W şi O-ul, care îl închide pe primul. W-ul este cel mai popular, pentru că e nevoie de doar 3-4 zile pentru a-l parcurge şi acoperă partea cea mai spectaculoasă a parcului. O-ul în schimb este pentru drumeţii de cursă lungă. Noi ne-am dorit să simţim parcul departe de aglomeraţie, să ne bucurăm în voie de el şi am ales a două variantă. Mai jos, puteţi vedea o imagine de ansamblu a traseului împărţit pe zile. Azi, vom povesti despre prima zi.

duminică, 8 ianuarie 2017

în drum spre capătul lumii - patagonia


Suntem pe ultima sută de metri înainte de Patagonia. Luni decolăm spre Chile, ţara care ne va fi gazdă timp de o lună. Am emoţii din nou. Şi un nod în stomac. Cred că e teama de necunoscut, faptul că nu ştim ce înseamnă normalitatea acolo, cum zice Rareş.

miercuri, 4 ianuarie 2017

apusuri, prieteni şi zăpadă în maramureş


De   când mă ştiu mi-a displăcut importanţa care se dă nopţii ce marchează trecerea dintre ani. În fiecare an inevitabil, încă de pe la sfârşit de noiembrie încep să fiu întrebată: ce faci de rev? De parcă trebuie neapărat să faci ceva şi mai mult decât atât, să planifici cu o lună înainte. De parcă statul acasă, cu o ciocolată caldă în mână şi cu timp pentru tine în care să te gândeşti la ce a fost şi la ce urmează nu e o opţiune. Nu, trebuie neapărat să mergi undeva.

joi, 29 decembrie 2016

cum a fost în 2016 şi ce-mi doresc de la 2017


2016 a fost un an plin, în care am trăit o grămadă de aventuri, am călătorit cu fiecare ocazie şi am căutat muntele mereu. Pe de altă parte însă nu vreau să creez impresia că a fost un an roz în totalitate. Au fost momente în care am fost supărată sau chiar am plâns cu lacrimi amare. Dar în acelaşi timp am primit câteva lecţii pe care sper că nu le voi uita prea curând.

joi, 22 decembrie 2016

oameni din trascău


Dimineaţă ne trezim din nou devreme pentru a pleca pe dealuri. A sosit ziua în care mergem la colindat pe la bătrânii de pe Valea Poienii. Pentru mine este al doilea an consecutiv când mă alătur grupului.

duminică, 11 decembrie 2016

prin cătune pe valea cernei


După prima noapte dormită iarna vreodată în cort, a doua nu ne speria deloc. Ştiam la ce să ne aşteptăm, cu o zi înainte nu ne fusese frig deloc, deci nu aveam motive de îngrijorare. În realitate a fost mai frig decât în noaptea anterioară, iar pe la 4 dimineaţa am făcut ochii mari. E adevărat că pe de o parte îmi era puţin frig, însă pe de alta aveam deja vreo 10 ore de somn. Pur şi simplu nu mai intra! Am reuşit totuşi cumva adorm din nou şi aşa am trecut cu bine de a doua noapte.
Copyright 2015-2017 bramburaprinmunti