joi, 26 mai 2016

în ţara lăpuşului pe două roţi


Au trecut peste 9 ore de când am pornit în tură. Ne aflăm undeva pe nişte dealuri şi împingem bicicletele cu greu. Drumul nu este ciclabil şi când ajungem pe iarbă alegem să continuăm pe lângă ele. Fiecare nouă culme pe care o zărim înaintea noastră sperăm să fie ultima şi să ne dezvăluie satul Prislop, punctul nostru de plecare. Suntem rupţi.

Cum a început aventura noastră? Cu gândul că din maşină Ţara Lăpuşului arată grozav şi cu o postare ce m-a convins că trebuie să mergem şi noi.  Înarmaţi cu trackul primit de la Alina, sâmbătă dimineaţă pornim în formaţie de 6 (Adriana, Ştef, Simi, Dodi,Rareş şi eu) spre satul Prislop din judeţul Maramureş. Tura ne promite 66 de km şi 1600m diferenţa de nivel. Statistic vorbind e clar că va fi cea mai grea tură a mea pe bicicletă însă nu mă îngrijorez prea tare. Cât de greu poate să fie? Şi târâş şi tot termin eu kilometrii ăştia.



Pornim cu zâmbetele pe buze. Ce fain e verdele ăsta care ne înconjoară. La scurt timp ne oprim pentru a culege cimbrişor. Miroase tare bine şi nu ne putem abţine. Plus că nu ne grăbim nicăieri. Singurul scop pentru azi e să ne bucurăm de împrejurimi.



Prima jumătate a turei zboară. Cum în mare parte este la vale şi pe asfalt, kilometrii curg fără să ne dăm seama. Bine, poate şi din cauză că ne-am luat la poveşti.

Deodată, în faţa noastră peisajul se schimbă. Zărim un sat de ţigani. Pe măsură ce ne apropiem îl putem observa mai în detaliu. Casele sunt făcute parcă din pământ, iar garduri nu există. În drum putem zări copilaşi care se joacă, iar când ajungem în ceea ce pare a fi centrul satului, îi zărim pe toţi adunaţi în faţa unei case. Nu ştim ce fac, dar eu mă bucur că mergem la vale şi avem viteză. După ce lăsăm satul în urmă ne oprim pentru regrupare. Dodi şi Rareş au fost atraşi de potenţialul fotografic al zonei şi nu s-au putut abţine să nu oprească măcar puţin. Ne bucurăm când ne ajung din urmă şi putem continua.




Ieşim apoi la o şosea şi mai lată decât cea pe care eram înainte şi mă îngrijorez. Unde-s drumurile de ţară, unde-i pădurea? Mă liniştesc când intrăm în satul Răzoare şi cotim stânga. De aici şoseaua va fi mai puţină decât drumurile iar noi începem să urcăm. Nu pentru mult timp însă pentru că pe marginea drumului îşi fac apariţia fragii. Ar fi şi păcat să nu îi degustăm.



Următoarea parte a traseului devine imediat preferata mea. O urcare prin pădure (v-am zis că iubesc pădurea? ) care se termină cu nişte dealuri presărate cu sate şi cătune.



Treptat îşi face apariţia foamea. De dimineaţă nu am făcut nici o pauză de masă şi e trecut de ora 15:00. Ne gândim să oprim însă în faţa noastră se vede o urcare hotărâtă şi parcă nu prea ne-ar cade bine mâncarea ştiind ce urmează. Mai bine o terminăm şi ştim o treabă. Când pe la ora 16:00 găsim masa de lemn cu bănci indicată de un sătean, nu ştiu de ce mâncare să mai apuc. Sunt lihnită.

După masă, parcă altfel se vede lumea. Pornim din nou la drum. O zonă foarte frumoasă este cea în care se găsesc satele numite Preluca Veche şi Preluca Nouă. Asta e Ţara Lăpuşului pe care speram să o găsim azi şi mă bucur că sunt aici.




Încă o coborâre, o urcare, un kilometru, doi, traversăm râul Lăpuş a doua oară azi şi ajungem la ceea ce pare a fi ultima urcare serioasă zilei. Ne bucurăm când vedem că e pe asfalt. Nu ştiu cum reuşesc, dar urc cei aproximativ 300m D+ pe bicicletă. Eram convinsă că o să mă dau jos.



 Când ajungem în vârf, gps-ul arată că mai avem vreo 6 km. O nimica toată. Nu ne alarmăm când ieşim de pe şosea. Asta am căutat toată ziua. Un km mai târziu ne aflăm pe un drum extrem de rău pe care par să circule doar tractoare şi animale. Coborâm de pe biciclete şi sperăm să se termine în curând. Dar nu. Întâlnim un cioban care ne dă vestea. Suntem undeva în zona numită Neagu, direcţia este bună dar mai avem de mers tot aşa, pe imaş, până ajungem.

Prislopule, unde eşti? S-o fi mutat de azi dimineaţă. Altă explicaţie nu poafe fi. Tot aşa oftând şi sperând, după încă o pauză (nu de alta, dar peisajul e foarte frumos şi să ne bucurăm de el), în final ajungem pe ultima coborâre. Credeam că nu mai vine ... Demult n-am mai răsuflat aşa uşurată. La maşină am lacrimi în ochi. Probabil că e şi de la vânt, dar sigur puţin a contribuit şi uşurarea mea la ele.

Nu vă mai zic că a fost de departe cea mai grea tură a mea pe bicicletă. Dar când m-au oprit pe mine nişte cifre? Şi asta mă bucură pentru că am explorat o zonă atât de frumoasă. Ştiu însă că nu mi-a plăcut numai datorită locurilor pe care le-am văzut, ci şi oamenilor care m-au însoţit.

Traseul cu maşina



Tura in cifre

durată : ~10h
distanţă: ~67km
D+: ~1600m





joi, 12 mai 2016

capriciile vremii


05:10 
Nu cred că o să-mi placă vreodată trezitul de dimineaţă. Afară e întuneric încă şi aşa aş fi vrut să mai dorm puţin ... Mă ridic însă pentru că nu mi-am pregătit rucsacul de aseară şi trebuie să fiu gata până vine Rareş. Azi vin şi fetele cu mine, Lumi şi Cri, aşa că apartamentul a prins viaţă.

05:42
Ieşim pe uşă toate 3. Pe jumate adormită, observ că Lumi nu are nimic gros pe ea. O întreb dacă are ceva în rucsac şi îmi răspunde relaxată că nu are nevoie. Data trecută când a urcat pe munte a prins o zi de vară în care temperaturile au fost destul de mari. Nu insist foarte tare pentru că deşi ştiu că s-ar putea să ne plouă, nu cred nici eu că o să fie foarte frig. Mai ales că suntem în mişcare mereu. Cu toate astea, sunt blindată din punct de vedere termic. Am pus şi pe mine şi în rucsac. Nu de alta dar ştiu şi cât de friguroasă sunt şi cât de imprevizibil e muntele aşa că mai bine a fie în plus.

06:00
Suntem în parcare, aşteptăm să apară ultimele persoane. În jurul meu văd multe figuri noi. Lumea pare să fie entuziasmată şi nerăbdătoare.

06:12
Pornim la drum cu destinaţia satul Miţa, de lângă lacul Colibiţa. Vârful spre care ne îndreptăm azi este Bistricioru (1990m) şi vom încerca să mergem cu maşinile cât de mult se poate. Imediat ce ieşim din Cluj suntem învăluiţi de ceaţă, însă nu mă îngrijorez. E încă foarte devreme şi ştiu că vremea se poate îndrepta în orice direcţie. Eu sper doar că va fi în cea bună.

09:26
Din cauza câtorva regrupări pe parcurs, a durat ceva să ajungem la Colibiţa. Deja nu mai am răbdare şi aştept să pornim pe traseu. Înainte însă mai facem o oprire la baraj, pentru ca lumea să poată vedea lacul. Afară plouă mărunt. Luminiţa se sperie de ploaie şi este surprinsă că lumea se comportă ca şi cum ar fi soare afară. Nimeni nu subliniază evidentul: plouă! Eu şi Rareş nu înţelegem problema pentru că e doar o ploaie uşoară. Nimic de speriat.

10:15
În sfârşit intrăm în traseu. Credeam că nu mai vine momentul. Între timp ploaia s-a oprit şi a ieşit soarele. În aer se simte mirosul ploii, lângă se aude susurul unui râu iar în jurul nostru se află pădurea. Să mergem că nu mai am răbdare.



La puţin timp după plecare, se creează câteva grupuri în funcţie de ritmul fiecăruia. În urmă rămân cele 4 colege de muncă ale mele, dintre care 3 sunt la prima lor tură pe munte. Tura a fost gândită pentru începători, aşa că era ocazia perfectă. Înaintăm printr-o pădure învăluită în mister. Soarele apărut după ploaie face apa să se evapore şi dă pădurii un aer misterios. Parcă suntem într-o poveste.





După o vreme îşi face apariţia şi zăpada. Destul de jos încât să prevestească un strat serios pe creastă.




13:04
Vârful este învăluit de ceaţă treptat. A devenit evident că vremea rea îşi va face apariţia în curând. Nu ştim însă cât de rea şi nici cât de curând. Având ritmul destul de lent, colegele mele se vor întoarce pe acelaşi traseu pe care am urcat. Noi restul vom încerca să parcurgem circuitul plănuit iniţial.




Dacă de la maşini am plecat 30 de oameni, între timp am pierdut cele 4 fete şi am întâlnit un cuplu care se îndreaptă şi el spre vârf. Aşa că acum 28 de oameni pornim să cucerim Bistricioru. Zăpada este destul de mare încât să fie nevoie ca primii să bată urme.



În timp ce urcăm, ninsoarea începe să îşi facă apariţia. Cu toate astea parcă nu e aşa de frig. Pe creastă însă se transformă într-o grindină ce seamănă cu zăpada artificială. Acum e tăioasă şi încerc să evit să îmi lovească faţa. Poză de vârf e simplă: un grup de oameni în jurul căruia nu se vede nimic. Şi când te gândeşti că dimineaţă era soare.

Luminiţa decide să lase în carneţelul aflat într-un borcan câteva sfaturi: luaţi-va gecuţă cu voi! nu plecaţi în adidaşi! Măcar să lase puţin din înţelepciunea dobândită pe propria piele şi altora.

De pe vârf facem cale întoarsă până în şaua în care am ieşit la urcare. În condiţiile date, Rareş decide să întrebe lumea ce preferă: să ne întoarcem pe acelaşi traseu pe care am urcat sau să continuăm peste Piatra Zuzurgău aşa cum era plănuit iniţial.  Lumea nu pare să fie prea speriată de vreme iar moralul este încă destul de ridicat, aşa că decidem să continuăm.



14:53
Anca mă anunţă că au ajuns cu bine la maşină şi vor pleca spre casă. Noi suntem pe creastă şi ne luptăm cu nămeţii. Încă ninge, dar mai blând. În urmă zăresc o spărtură printre nori. Vremea se schimbă din nou. Pe Piatra Zuzurgău luăm o pauză de masă. Nu prea lungă însă pentru că frigul intră repede pe sub piele. Ne continuăm drumul într-o coborâre uşoară şi 1h jumate mai târziu zăpada dispare. Ai zice că putem răsufla uşuraţi, dar nu. Începem lupta cu noroiul. Între timp norii s-au spart de tot şi soarele şi-a făcut din nou aparatia. Încet şi sigur înaintăm prin noroiul ce se aşterne înaintea noastră. Uneori poate fi evitat dar eu renunţ să fac asta şi merg de-a dreptul prin el. E mai simplu aşa.



La un moment dat toată lumea se opreşte şi studiază ceva atent în noroi. Mă apropii şi eu şi văd despre ce e vorba: urme proaspete de urs. Nu-mi fac griji, suntem 28 de oameni. Sigur a fugit din cauza zgomotului.

18:43
Ne separăm în două grupuri iar eu rămân în cel din urmă. Ajungem la o intersecţie în care am de ales între a merge spre Tăul Zânelor sau spre Colibiţa. Cum maşinile noastre sunt în direcţia Colibiţa şi nu am idee cât de departe e tăul, presupun că şi celălalt grup a urmat acceaşi cale şi continui. Decid apoi să măresc pasul că să îi ajung din urmă pe ceilalţi. Mă îndepărtez de grup şi brusc mă trezesc singură în mijlocul pădurii. În faţă nu se zăreşte nici urmă de om iar eu mă aflu lângă un râu care îmi ascunde prezenţa. Brusc îmi vin în minte urmele de urs recent văzute şi îmi dau seama că e mediul ideal pentru ei. Încetinesc pasul şi aştept să mă ajungă cineva din urmă. În timpul ăsta mi se pare că aud un mormăit undeva aproape. Îmi stă inima şi fac doi paşi înapoi pentru a verifica dacă apare cineva. Încă nimic. După câteva minute care mie îmi par o eternitate zăresc primele persoane. Pfiu!

Tăul Zânelor


Continui coborârea şi îl aud pe Rareş strigandu-mă. Am impresia că sunetul a venit din faţă şi accelerez din nou. Câteva minute mai târziu mă ajunge din urmă. Aflu că primul grup se oprise de fapt la tău şi eu sunt prima. Deci chiar aveam motive să mă îngrijorez mai devreme. În plus, Rareş îmi mărturiseşte că m-a strigat pentru că şi lui i s-a părut că aude ceva mişcare suspectă. Nu ştiu dacă a fost doar în imaginaţia noastră sau nu, dar tare mă bucur că nu am dat nas în nas cu ursul azi.

Ultima parte de traseu merge pe un drum pietruit. Cum distanţele pe care ni le spune Rareş sunt în linie dreaptă, atunci când ne spune că mai avem 2km suntem conştienţi că asta poate însemna orice. De-a lungul zilei ne-am cam învăţat lecţia. Cu toate asta nu mai durează foarte mult şi ajungem înapoi la maşini.

20:11
Călin, un prieten ce locuieşte în Prundul Bârgăului ne-a invitat la un ceai cald. O parte din noi i-am acceptat invitaţia iar acum ne îndreptăm spre casa lui. Imediat ce coborâm din maşini la el în curte, câinele lui sare pe noi. Şi când zic noi, mă refer la fiecare persoană în parte. Aşa ceva eu una n-am mai văzut. Parcă-i băgat în priză. E aşa de fericit, că nu ştie la care din noi să se oprească şi rezultatul este că aleargă în cercuri şi din când în când sare pe câte unul din noi.

În casă ne aşteaptă un ceai cald de tei cu măceşe şi plăcintă cu brânză. Ospitalitatea şi bucuria gazdelor ne încălzeşte sufletele. Mai că nu ne mai vine să plecăm. Dar Clujul nu este tocmai aproape aşa că nu zăbovim prea mult.

În drum spre casă mă gândesc la ziua ce tocmai se încheie şi îmi dau seama că n-am mai trăit una cu atâtea anotimpuri într-o zi. Am fost plouaţi, ninşi, am zărit soarele şi chiar curcubeul. O fost o zi surprinzătoare.

vineri, 22 aprilie 2016

plecaţi să explorăm maramureşul


"Ale mergem? Mergem?" a fost întrebarea lui Rareş însoţită de un link către tabăra de mountain bike marca The North Quest. Ideea unei tabere dedicate suna foarte bine şi deşi biciclitul nu apare frecvent în lista noastră de activităţi, ideea de a explora Maramureşul pe două roţi timp de 3 zile m-a convins pe loc. "Mergem!"

Joi după masă în jurul orei 16 ieşim din Cluj. Destul de devreme pentru noi, însă trebuie să ajungem la masa de seară de la ora 20:00 aşa că am grăbit puţin lucrurile şi am reuşit să evadăm din oraş. Şi când zic evadat, nu exagerez deloc pentru că exact asta am simţit imediat ce am dat de câmpii verzi şi dealuri împădurite, după săptămâna pe care am avut-o.

Ajunşi în Breb, ne luăm camera din The Village Hotel în primire şi ne îndreptăm către masă. Cum atunci când ne-am înscris locurile erau deja ocupate, spre deosebire de majoritatea participanţilor care sunt cazaţi la pensiunea Mărioara, noi vom sta aici iar serile vom mânca în casele localnicilor. Aşadar în prima seară, cea de joi, ne îndreptăm către prima casă, în prispa căreia se află o doamnă maramureşeancă îmbrăcată în port tradiţional. Intrăm într-o cameră în care mirosul îmi aminteşte de casa bunicii şi ne aşezăm la masa pusă deja. Aşa începe festinul primei seri în care cu fiecare minut suntem tot mai încântaţi: gustul ciorbei, smântâna în care stă lingura dreapta, sarmalele pe care încercăm dar n-avem nici o şansă să le terminăm şi la final cornuleţe fragede la care privesc regretând faptul că am ales să mănânc şi a doua farfurie de ciorbă.

După revenim în pensiune unde se află restul. Aici cunoaştem o parte din oamenii alături de care vom petrece următoarele zile.

Vineri dimineaţă ne trezeşte buna dispoziţie acompaniată de muzică a colegilor de casă. Dacă asta e situaţia, hai să începem ziua cu o cafea. Cafeaua e ea cum e, dar combinată cu laptele de ţară şi mierea de Breb schimbă brusc ziua.




Cum pornirea e abia la 11, avem timp să savurăm micul dejun şi să ne mai relaxăm o vreme. Afară ciripesc păsărelele acompaniate de susurul râului. În plus, primăvara pare a fi atins apogeul. Cred că asta e o definiţie a fericirii. Trebuie să fie.

Când soseşte ora pornirii, ne îndreptăm către punctul de start. Aflăm de la Robert că traseul de azi este în proporţie de 80% pe asfalt. Pentru că în noaptea anterioară a plouat a fost nevoie să schimbe planul iniţial. În timp ce aşteptăm să se adune toată lumea, răbdarea începe să scadă tot mai mult. Abia aştept să explorăm împrejurimile.


În cele din urmă pornim şi începem cu o coborâre. Ştiu sigur că o să plătim mai târziu pentru asta. După vreo 7 km în care mergem tot la vale, începem o urcare care mă sperie imediat. Cobor de pe bicicletă cu gândul că n-o să ţină mult. Ce nu ştiu eu este că de fapt e lungă de vreo 5 km. Şandor, unul dintre organizatori mă încurajează să urc înapoi pe bicicletă şi îmi sugerează că o să mai dureze o vreme. Toate astea se întâmplă undeva în spatele plutonului. Am reuşit să rămânem ultimii. Primii au plecat ca din puşcă încă de la început. Pentru un moment am crezut chiar că e concurs. Dar, mi-am zis, eu am venit să mă bucur de zonă, de natură, nu să trag. Plus că sunt conştientă că nu am antrenament pe partea de biciclit şi muşchii trebuie să reziste timp de 3 zile. Aşa că mi-am propus să încerc să îmi conserv energia.



Când ajungem sus ceilalţi par să ne aştepte de ceva timp. Ne întindem pe iarbă şi caut repede ceva de mâncare în rucsac. Şi bine fac pentru că în mai puţin de 10 minute pornim la drum. Traseul continuă cu zona neasfaltată, care pentru mine nu e tocmai uşoară. În ultima parte e plină de bolovani şi mă simt uşurată când trec cu bine de ea. Coborârea e din nou partea mea preferată, mai ales că peisajul devine verde din nou, după ce sus era încă searbăd. Încheiem tura cu o oprire la Păstrăvăria Alex unde mâncarea se ridică la nivelul foamei noastre iar apoi revenim în Breb.



Seara ne îndreptăm din nou spre casa unui localnic, unde ne aşteaptă mâncarea caldă. Bine ... de data asta sunt pregătită. Ceva ceva am învăţat ieri şi acum am de gând să aplic. Aşa că mănânc o singură porţie de ciorbă, nici aia cu vârf. Aşa reuşesc să mănânc aproape tot felul 2 iar când primim cozonaci cu multă multă nucă rezist eroic şi reuşesc să mănânc o felie întreagă. Vai ce buni sunt! Când tanti ne întreabă dacă să ne pună şi la pachet cozonac eu de ruşine îi spun că nu. Spre mirarea mea ea reacţionează şi mă ia în serios, aşa că schimb macazul imediat: "dar băieţii cred că voooor". Şi eu cu ei, evident, dar asta n-o mai spun. La finalul serii nu plecăm cu mâna goală iar a doua zi mă bucur din plin de premiul nostru.



Sâmbătă începem din nou ziua cu micul dejun. În timp ce mă bucur de cafea băieţii ne povestesc despre dragostea lor pentru biciclit. Ne povestesc de antrenamente, nutriţie, obiective sau pur şi simplu diferite păţanii. Deşi nu pot să spun că le împărtăşesc pasiunea e aşa de fain să îi ascult povestind. Se simte ce mult iubesc să facă asta. În plus, din poveştile lor mai prind şi eu una alta. Poate poate o să mă ajute să supravieţuiesc şi zilei de azi.

Traseul de azi nu va porni din Breb, aşa că înainte de toate ne vom deplasa către punctul de start. Pentru asta organizatorii au pregătit dube pentru transportul bicicletelor şi microbuze pentru noi. Deja eram super impresionată de organizarea taberei. Acum doar mi se confirmă încă o dată că nu le-a scăpat nici un detaliu şi totul este extrem de bine pus la punct.



Şi în tura de azi ne găsim repede locul în pluton: ultimii. De data asta ştiam la ce să ne aşteptăm, eram pregătiţi psihic. Uşurel ne îndreptăm spre cel mai înalt punct al zilei, Vârful Igniş. Nu ajungem chiar pe el, însă destul de aproape încât să avem o privelişte superbă asupra oraşului Baia Mare.



Pentru coborâre există două variante: aşa zis traseul motoriştilor pentru cei care se încumetă şi coborârea pe şosea pentru noi restul. Pentru că noi alegem fără ezitare cea de-a doua variantă. Şi bine facem pentru că a doua zi ne povestesc băieţii cum arată traseul dificil: ca o râpă în care a căzut ursul şi a murit. Dacă mergeam pe-acolo sigur aveam şi noi parte de soarta ursului.



Pe ultima urcare încep să număr fiecare metru şi să sper în fiecare minut că e gata. Când în sfârşit ajungem sus îmi spun că de-acum mai trebuie doar să îmi dau drumul la vale şi atât. Da da, aş vrea eu. De fapt ultima coborâre prin pădure o facem pe un teren tehnic pentru care e nevoie de toată concentrarea mea. Noroc cu Iulia care cunoaşte fiecare piatră, fiecare rădăcină de pe traseu şi stă lângă mine să mă prevină în legătură cu ce urmează. Trecem cu bine şi de asta şi când intrăm în oraş răsuflu uşurată.

Întorşi în Breb, seara aproape că vrem să mâncăm faţa de masă de foame. De data asta rămânem împreună cu ceilalţi, pentru un grill party. La finalul cinei toţi cei care am mâncat împreună în serile anterioare cădem de acord că a fost puţină mâncare. Cred şi eu, comparativ cu festinurile de care ne-am bucurat.

Duminică este ultima zi a taberei. Azi vom face o tură uşoară, pentru că în a doua jumătate a zilei vom pleca spre casă. Obiectivul zilei: Vârful Prisop. Plecăm din nou cu plutonul din urmă, care azi s-a mărit. Oboseală acumulată în zilele anterioare îşi spune cuvântul. Însă nu ne doboară aşa uşor. Încet şi sigur ajungem pe vârf, de unde priveliştea devine preferata mea din tot ce am văzut în ultimele zile. Putem vedea Munţii Ţibleş, Creasta Rodnei, Munţii Maramureşului şi aproape, deasupra Brebului Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi. Pentru asta am depus tot efortul ăsta azi şi ştiam că o să merite. Bine, nici urcarea până aici nu e de neglijat la capitolul frumuseţe, pentru că am fost înconjuraţi de brazi iar mai târziu şi-au făcut apariţia brânduşele.





Coborârea o facem pe acelaşi traseu (asta doar începătorii, ceilalţi urmând să încheie o buclă) iar pe la ora amiezei deja suntem înapoi.



În timp ieşim din Breb, mă loveşte melancolia. M-am îndrăgostit iremediabil de locul asta şi trebuie neapărat să revenim. În cele trei zile petrecute aici m-am simţit ca în concediu. În plus, tabăra s-a ridicat şi ea la nivelul aşteptărilor. Cu o organizare impecabilă, oferă contextul pentru a cunoaşte oameni cu aceeaşi pasiune, într-un cadru ce uneori pare ireal pentru noi, orăşenii.

miercuri, 13 aprilie 2016

cu julieta la plimbare


Într-un elan tineresc în care nu am analizat prea mult starea bugetului, luna trecută am decis să îmi iau bicicletă. Motivele pentru care să o fac erau multiple, cum ar fi că cea pe care o folosesc zilnic îmi e puţin mică iar în ture lungi apar durerile de spate. Însă ceea ce m-a determinat să fac pasul decisiv a fost decizia de a participa la o tabără de mountain bike în Maramureş. Chinul ar fi fost prea mare pe vechea bicicletă aşa că trebuia să fac ceva urgent.

Ca orice fată care habar n-are ce înseamnă o bicicletă bună sau una mai puţin bună, am recurs la resurse clasice şi am apelat la băieţi: Rareş şi Ştef. De aici lucrurile au evoluat într-un ritm foarte rapid şi a doua zi deja intram în posesia unei Merida Juliet. Şi cum trebuia ca noua mea parteneră de drum să primească un nume, Julieta a venit natural.

Tot ce ne-a mai rămas de făcut a fost să ne găsim un drum de străbătut. Pentru asta am apelat din nou la Ştef. Dorinţele mele erau destul de simple: să fie o zonă frumoasă iar distanţa să fie decentă având în vedere că e prima tură pe bicicletă de anul asta. Soluţia a fost o tură în zona cheilor Râmeţului, cu plecare din Teiuş şi întoarcere prin Aiud.

Pe o vreme ca de vară, pornim spre Teiuş de dimineaţă. La destinaţie se reglează bicicletele (pare-se că reglatul bicicletelor e un ritual care trebuie să se întâmple înaintea fiecărei ture) şi se fac ultimele pregătiri. Între timp Julieta abia aşteaptă să pornim. Sau asta sunt eu şi doar am impresia că şi ea e în asentimentul meu?



La câteva sute de metri de la plecare cotim dreapta şi intrăm pe un drum neasfaltat. Câţiva kilometri mai târziu trecem de o carieră de piatră şi imediat după intrăm în pădure. Peisajul se schimbă complet şi sunt fericită să o găsesc verde. Înconjurată de muguri, flori şi frunze simt că lumea e a mea. Mă simt liberă.



Traseul trece printr-o serie de cătune. Câteva case adunate, în mijlocul copacilor înfloriţi. Cât de diferit trăiesc oamenii ăştia faţă de noi, orăşenii. Casele sunt atât de simple iar preocuparea lor de bază este legată de pământ. Mă întreb dacă aş putea duce o astfel de viaţă. Însă nu e prima oară când îmi pun întrebarea asta şi ştiu deja răspunsul: nu. Cumva ştiu că oraşul m-a format altfel şi fără să vreau sunt dependentă de ritmul alert, de abundenţa de informaţie şi de posibilităţile nenumărate.



După o vreme începem să simţim foamea aşa că oprim pentru o prima masă a zilei. În faţa noastră se întinde o vale largă, verde şi cufundată în linişte.



Continuăm apoi spre Brădeşti, punctul din care plănuim să ne întoarcem. În timp ce urcăm ultimele serpentine spre comuna Râmeţ, începe să picure. Grăbim pasul pentru că ştim că sus ne putem adăposti. După cei câţiva stropi de avertizare ploaia începe să prindă putere. O o ... Ajungem sus puţin înainte să pornească serios şi ne adăpostim în ceva ce pare a fi un atelier de prelucrare a lemnului. Pfiu, am scăpat.





Aici ne aşezăm binişor fără nici un gând de a pleca înainte că ploaia să se oprească. Nu de alta, dar între timp a prins curaj de-a binelea. Acoperişul de tablă amplifică sunetele şi face că totul să capete amploare. Combinate cu mirosul, mă duc cu gândul la ploile de vară din copilărie, când eram în vacanţă la bunici şi aşteptam să se termine ca să putem ieşi în drum şi să ne jucăm desculţi în apă. V-am spus că iubesc mirosul ploii?

Deşi credeam că e o ploaie scurtă de vară, timpul zboară iar ea nu dă semne de plecare. Aşa că ne învelim cu ce apucăm şi umplem timpul cu poveşti. O parte dintre noi, pentru că Ştef se ridică tiptil şi se îndreaptă spre biciclete. Mai precis spre Julieta mea, pe care nu o cunoaşte suficient de bine. După o analiză atentă însă se declară mulţumit. Cred că s-au împrietenit.

O oră jumătate mai târziu ploaia se opreşte. Hotărâm să continuăm o vreme spre Brădeşti şi să nu ne întoarcem pe Valea Inzelului pe unde plănuiserăm iniţial, ci prin Pădurea Sloboda pe unde drumul e mai pietruit.

Cu 4 km înainte de Brădeşti decidem să ne întoarcem. Deşi nu mai e mult, e deja târziu iar drumul tot urcă, deci ar mai dura o vreme să ajungem. Facem cale întoarsă până în comuna Râmeţ şi de aici nu cotim dreapta, pe unde am venit ci continuăm înainte. La scurt timp după, în dreapta noastră peisajul se deschide din nou spre Cheile Râmeţului iar eu aproape că nu-mi pot lua ochii de la el.



Privesc înainte însă şi zăresc o nouă urcare. Încep să mă îngrijorez. Cei 25 de km rămaşi ar putea dura destul de mult în ritmul asta. Mare îmi este bucuria când începem să coboram şi atât. Ultimii 20 de kilometri zboară într-un timp ce pare extrem de scurt comparativ cu urcarea. Când intrăm în Pădurea Sloboda, sunt atât de bucuroasă că nu mai vreau să se termine. Din nou totul e verde, de data asta cu miros de ploaie. Acum şi aici trăiesc.



Pe seară intrăm în Aiud din nou lihniţi. Pentru fete tura s-a încheiat. Vor merge doar băieţii după maşini. Încheiem ziua schimbând impresii despre traseu şi gândindu-ne la ture viitoare.

Copyright 2016 bramburaprinmunti